Cărturești, mai ușor cu ceaiul, da?

Am fost la Cărturești să iau o carte cadou. N-am mai călcat până atunci în librărie, dar am auzit zvonuri cum că ăștia se pricep și la ceaiuri. Eu urăsc ceaiul de orice fel, deci nu mă pricep. În drum spre casa de marcat, după ce am ales cartea, am observat pe un raft un ceainic și m-am gândit că ar fi un cadou potrivit împreună cu cartea. Îl iau și ajung la casă. De unde începe prosteala. Ceainicul ales de mine era cam prăfuit și avea o etichetă măricică lipită în lateral. Nu pe fund sau în interiorul capacului, ci drept “în față”. L-am întrebat pe băiatul de la casă dacă nu are cumva alt exemplar, nemarcat. Pleacă, vine, nu are. Ok atunci, scoate-mi eticheta. Omul o rupe, după care începe să frece cu degetul adezivul rămas. Evident că nu a făcut decât să-l întindă. I-am sugerat că ar ieși cu ceva alcool sau un produs de curățare. Dat din umeri. Am renunțat la ideea curățatului după ce a scos o cârpă plină de scame și a început să frece cu ea ceainicul. Ghici unde au rămas lipite toate scamele. Exact, ceainicului meu îi crescuse păr. I-am zis să-l lase în pace că-l curăț eu și să-mi dea o cutie în care să-l transport. Forfotă mare. A mai apărut un băiețaș, a dispărut, a reapărut, a concluzionat: “nu mai avem cutia originală”. Du-te mă! După care a încercat să-l îndese în altă cutie și nu a încăput, iar eu am început să mă întreb de ce-mi consum viața acolo. Văzându-i însă cât sunt de aerieni și cum se mișcă de parcă tocmai ce-au fumat niște ceai de portocale, am decis să finalizez totuși operațiunea “Ceainicul păros”, ca să nu simt că mi-am pierdut vremea aiurea. Bun, deci ceainicul meu era unicul exemplar, murdar de lipici și scame și fără ambalaj. Treacă de la mine, ce naiba, suntem români! Să-mi dea o pungă ca să pot plăti și pleca. Wrong again… nu mai aveau pungi. Adică aveau o singură mărime, în care, natural, nu încăpea ceainicul. Ce-am făcut? Am plecat cu el așa: