Sandvişurile din Piaţa Mărăşti, Cluj-Napoca, adevărate bombe alimentare!

Deşi se întîmplă foarte rar să mănînc sandviş/kebab/şaorma etc. prin oraş, ieri totuşi mi-am „călcat” pe tabieturi. Nu sînt deloc sensibilă la nici un aliment, nu am probleme cu digestia, deci nu înţeleg ce s-a putut întîmpla. Except one thing: după ce am mîncat un sandviş cumpărat cu 5 lei de la o gheretă, exact din staţia de la Piaţa Măraşti, a început oroarea. Mi-a fost un rău de am crezut că merg la ăia şi le dau în cap. Dar să o iau cronologic.

M-am dus la fereastra gheretei şi-am comandat tipei (care nici tu “Buna ziua”, nici tu “Ce doriţi?”), total dezinteresată de faptul că avea clienţi, ocupîndu-se să mîzgălească ceva pe o hîrtie. Am cerut un cheesburger de pui, la lipie. Vînzătoarea a dat  comanda unei femei din spatele ei, ceva de genul ăsta: „Doamna X, îmi faci un ciiz?”. Moment în care eu am zis din nou ca vreau un cheesburger de pui! Vînzătoarea a repetat, peste umăr, „chiiz de pui”, dar aşa de tare încît să nu o audă nimeni, darămite femeia care chiar făcea sandvişurile. Nu mai zic că cea din urmă mi-a încasat banii cu mîna pe care nu avea trasă o măuşă de plastic, deşi ea prepara sandvişul cu ambele mîini. În final, am plătit şi am plecat după ce am primit sandvişul, la pachet. Pînă să-l mănînc, am ajuns deja destul de departe de ghereta cu pricina. Sandvişul nu avea nici urmă de brînză, iar carnea de pui era clar… carne de vită. Cam la jumătate de oră după ce am mîncat, a început o senzaţie groaznică de greaţă, care a durat destul de mult. Rău, greaţă, frisoane etc. Am scăpat cu bine în cele din urmă.

Nu cred că are sens să mai spun că voi pune mîna pe telefon şi voi suna  peste tot pe unde ştiu: Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentului, Direcţia de Sănătate Publică, Comisariatul pentru Protecţia Consumatorului etc. Dacă mă gîndesc bine, aş putea suna şi la Garda Financiară, să fie ăia controlaţi pînă la chiloţi!

Share on Twitter

Iaurt cu mucegai – magazinul scapă prea ușor

O colegă de redacție merge la magazinul “de jos” și își ia un iaurt Napolact. Mănâncă jumătate din el, după care își aruncă întâmplător ochii în cutie. Și îi vine rău. Iaurtul era mucegăit. Se uită pe ambalaj, produsul expira în ziua următoare. Merge cu el la magazin, fiindcă era clar că fusese ținut în condiții improprii. La magazin însă surpriză: vânzătoarele o tratează cu o nepăsare descurajantă. “A, păi ai nimerit unul stricat. Vrei altul?” De aici se înțelege că Napolactul mai dă și rateuri, nu? Oare ei ce părere au? Bineînțeles că nu a vrut altul, ci și-a luat alt produs de banii ăia, o reclamație la OPC fiind prea complicată și consumatoare de timp. Mă întreb însă cum s-ar putea disciplina micii comercianți impertinenți de cartier în astfel de cazuri. Ce bine ar fi să existe o echipă de intervenție rapidă a OPC-ului care să vină în 10 miunute, să constate neregula, iar tu să-ți vezi de treabă, simțindu-te răzbunat.

Share on Twitter

Portocale stricate (I)

*sau cum mi-a anulat Orange numărul pe care îl aveam de 10 ani

Aveam numărul din liceu. La început era pe abonament. Pe de-acela de 7 euro pentru 180 de minute, care puteau fi folosite seara la după 20.00 şi în weekend. Celebru. Cu fiecare an, minutele creşteau cu cîte 10 (!), încît am ajuns la 250 în reţea, utilizabile în acelaşi interval orar, plus 10 sau 20 naţionale. Asta în timp ce pentru noii utilizatori apăreau oferte cu mii de minute.

În ultimul an de abonament, prin 2008, vorbeam, în medie, de cîte 8 milioane de lei vechi pe lună, pentru că sunam în străinătate. Orange nu avea nici o opţiune serioasă care să-mi înlesnească aceste metehne, dar nici vreun gram de respect sau favoritism pentru vechimea mea în acest serviciu, aşa că am renunţat la abonament, trecînd pe cartelă Prepay.

Am făcut asta cu o vizită la Orange Shopul de pe bv. 21 Decembrie, după o discuţie aprinsă cu unul dintre dealeri, care încerca (la un moment dat cu nesimţire) să-mi vîre alt abonament pe gît. Am refuzat şi, fără să mi se prezinte vreun regulament, am fost trecut pe cartelă.

Am folosit-o mult timp după aceea, încărcînd zeci de dolari pe săptămînă. La un moment dat, nu am mai avut nevoie stringentă de ea, iar şi din cauza spamului nesimţit de mesaje cu „ai cîştigat dacă încarci”, „încarcă acum şi primeşti bonus” – cîte 4-5 pe zi – am închis telefonul, acum vreo 4 luni.

Cînd îl deschid, ce să vezi? Nu mai găsea reţeaua! Sun. „Dacă v-a fost închisă cartela pentru că n-aţi încărcat-o, numărul nu mai poate fi recuperat”. Adică numărul ăla a fost anulat, nu mai există, iar eu nu-l pot lua înapoi. FĂRĂ VREO NOTIFICARE! De-aceea cînd îţi faci abonament îţi cer toate datele, de la telefon, la adresă de mail, la codul PIN de la cardul lu bunică-ta. CA SĂ-ŢI ÎNCHIDĂ CARTELA DEFINITIV FĂRĂ SĂ TE ANUNŢE.

Adică eu trec de pe abonament pe cartelă şi ei se fac că nu ştiu cine deţine cartela acum? Păi ori sînt rău-intenţionaţi ori incompetenţi. De fapt, nici una nici alta, sînt ahtiaţi după clienţi noi, în timp ce de cei vechi îşi bat joc (pentru că ei deja plătesc lunar). Şi nici pe aia n-o cred că e imposibil să-mi dea numărul, tot mie. În era tehnologiei?

(articol preluat de pe blogul FTR.ro)

Share on Twitter

Firma dm se gîndeşte la banii tăi şi nu vrea să îi arunci pe produsele lor

Sigur aţi auzit şi voi de marca Balea, a firmei dm din Germania. Eu am auzit că tot vedeam prin baie la prietenele mele, cu părinţi prin străinătăţi. Tare fericită am fost cînd am văzut că au ajuns şi la Cluj, la parter în Big ( Mănăştur), nu pentru că ar fi foarte bune, ci pentru că sînt ieftine şi „de firmă”, precum Tymbark în reclamă. De fiecare dată cînd am fost, am vrut să stric o mulţime de bani, pentru că acolo e precum la magazinele de second, toate bot aruncate, de-ţi vine să zgurmi în ele pînă la coate. Aşa se explică că intram cu soare şi ieşeam pe întuneric. Aşa cum v-am zis doar „am vrut” să stric bani, pentru că ceea ce nu ştiaţi voi este că magazinul ăsta nu vă lasă aşa ni să rămîneţi cu buzunarele goale, el este de treabă, nu vrea profit şi se gîndeşte la voi, cumpărătorii. De aceea niciodată nu este nimeni la casă. De aceea nu au angajat un merchandiser, iar casieriţa este mereu pe sală şi aranjează marfa pe raft. Credeţi-mă, este muuult de aranjat!

În cazul în care totuşi după sutele de urlete ale paznicului: „CASIERIE!!!”, va veni cineva, tot nu ve-ţi strica bani. De ce? Uite aşa am intrat eu ieri să îmi cumpăr un înălbitor pentru o pată de pe cămaşa de lucru. Am intrat, am trecut pe lîngă înălbitor, am fugit entuziasmată la creme, cremuţe, creme mari, loţiuni, chestii roz, colorate, pufoase, of ce frumoasă e viaţa. Mi-am umplut coşul cu chestii inutile şi am ajuns la casă. Nimeni. În faţa mea un cuplu şi un gel de duş. A venit casieriţa. Bate gelul. E 10 lei. Cei doi se uită nedumeriţi: Scria 7 lei. Se duc, verifică, iau alt gel de dus, care ar fi 10 lei, dar e mai mare. Îl bate în casă. 12 lei. Se mai foiesc de 2 lei, buzunarul stîng, drept, batistă. Plătesc şi pleacă. E rîndul meu. Cremă abrazivă: 12 lei. Eu: scria 8. Casieriţa: verificăm? Eu: nu, treci mai departe. Deodorant: 15 lei. Eu : scria 10. Ea: verificăm? Eu: nu înjura, nu înjura, fii o lady. I le-am lăsat toate acolo şi am plecat. Mulţumesc dm că ai grijă de banii mei.

Share on Twitter

Cu neîncrederea la farmacie!

Bun, hai că am păţit-o şi pe asta! Zilele trecute era cît pe ce să fiu otrăvită cu un medicament greşit, ziua-n amiaza mare, într-o farmacie din centrul oraşului. Şi asta, din cauza unei farmaciste care nu era mai departe de o vînzătoare de supermarket. Deci…Mi-e rău. Văd o farmacie, fix în centrul oraşului. Mai precis, Farmacia Elixir. Intru cu toată încrederea. Cer un medicament, pentru că ştiu exact ce vreau. Un medicament pentru durere, necontroversat, care se eliberează fără reţetă. Farmacista cu pricina caută vreo 5 minute (nu exagerez!) după care, glorioasă, îmi pune medicamentul într-o punguţă de hîrtie, îmi dă factura şi gata! Cum spuneam , mi-era rău! Desfac blisterul şi iau o pastila pe loc. O bag în gură, cînd văd că pe ambalaj era cu totul altă denumire decît cea a medicamentului pe care-l cerusem eu. Noroc că nu apucasem să înghit pastila! Scot un şerveţel, scuip pastila şi îi zic, destul de calmă, farmacistei: „Nu vă supăraţi, cred că mi-aţi dat alt medicament!”. La care ea, mega-profesionista, îmi trînteşte: „Ah, da? Se mai întîmplă!Cred că vreo colegă a pus medicamentul în cutia greşită! Of, da’ deja aţi şi luat o pastilă?” Say what? Poftim? „ Păi da, ştiţi , îmi cer scuze că mi-era rău la dumneavoastră în farmacie”. Asta e tot ce am auzit de la respectabila doamnă farmacistă. Nu tu scuze, nici măcar banalul „nu vă faceţi griji, nu se întîmpla nimic rău, chiar şi dacă înghiţeaţi pastila”. Eu înţeleg că e vina mea că nu am fost atentă la ce scrie pe ambalaj şi că obişnuiam să am încredere în farmacişti. E o greşeală pe care promit să nu o mai repet. Dar ea? Care e treaba ei acolo, dacă nu să fie cu ochii în patru la ce dă clienţilor? Pot să trec peste faptul că de aproape fiecare dată cînd intru într-o famacie mi se bagă pe gît cel mai scump medicament, dar nu şi că se şi joacă cu viaţa pacienţilor. Pentru că, după ce am păţit, am rămas cu gustul amar că, în unele cazuri, meseria de farmacist este cam una şi aceeaşi cu a fi un simplu vînzător.

Share on Twitter

Pâine cu aţe de la Vultureni

Nu sunt o mare consumatoare de pâine, dar cum sunt o adoratoare a pâinii prăjite unse cu unt mă văd obligată să o cumpăr de unde apuc atunci când rămân fără şi îmi vine pofta.  Deşi am aşteptări mari de la o pâine şi o prefer pe cea scosă proaspăt din cuptor, mai exact dintr-un cuptor anume din cartierul unde stau, s-a întâmplat azi să cobor la Minerva, din spate de la McDonald’s, din Mănăştur şi să pun mâna pe prima pâine albă care mi-a venit la mână,  „expediată” tocmai din Fodora, de la punctul de lucru „Vultureni”. Ce am găsit în pâine se poate vedea în imagini, iar în privinţa apetitului meu, acesta s-a transformat în dezgust şi frustrare. Urmarea? De câteva ore citesc tutoriale despre preparatul pâinii acasă şi abia aştept weekendul să-mi pun la încercare cuptorul şi îndemânarea. Până la urmă, cât poate fi de greu să coci o pâine? (Pentru doritori propun AICI tehnica lui Richard Bertinet, un brutar englez care chiar ştie ce face).

Share on Twitter

Cărturești, mai ușor cu ceaiul, da?

Am fost la Cărturești să iau o carte cadou. N-am mai călcat până atunci în librărie, dar am auzit zvonuri cum că ăștia se pricep și la ceaiuri. Eu urăsc ceaiul de orice fel, deci nu mă pricep. În drum spre casa de marcat, după ce am ales cartea, am observat pe un raft un ceainic și m-am gândit că ar fi un cadou potrivit împreună cu cartea. Îl iau și ajung la casă. De unde începe prosteala. Ceainicul ales de mine era cam prăfuit și avea o etichetă măricică lipită în lateral. Nu pe fund sau în interiorul capacului, ci drept “în față”. L-am întrebat pe băiatul de la casă dacă nu are cumva alt exemplar, nemarcat. Pleacă, vine, nu are. Ok atunci, scoate-mi eticheta. Omul o rupe, după care începe să frece cu degetul adezivul rămas. Evident că nu a făcut decât să-l întindă. I-am sugerat că ar ieși cu ceva alcool sau un produs de curățare. Dat din umeri. Am renunțat la ideea curățatului după ce a scos o cârpă plină de scame și a început să frece cu ea ceainicul. Ghici unde au rămas lipite toate scamele. Exact, ceainicului meu îi crescuse păr. I-am zis să-l lase în pace că-l curăț eu și să-mi dea o cutie în care să-l transport. Forfotă mare. A mai apărut un băiețaș, a dispărut, a reapărut, a concluzionat: “nu mai avem cutia originală”. Du-te mă! După care a încercat să-l îndese în altă cutie și nu a încăput, iar eu am început să mă întreb de ce-mi consum viața acolo. Văzându-i însă cât sunt de aerieni și cum se mișcă de parcă tocmai ce-au fumat niște ceai de portocale, am decis să finalizez totuși operațiunea “Ceainicul păros”, ca să nu simt că mi-am pierdut vremea aiurea. Bun, deci ceainicul meu era unicul exemplar, murdar de lipici și scame și fără ambalaj. Treacă de la mine, ce naiba, suntem români! Să-mi dea o pungă ca să pot plăti și pleca. Wrong again… nu mai aveau pungi. Adică aveau o singură mărime, în care, natural, nu încăpea ceainicul. Ce-am făcut? Am plecat cu el așa:

Share on Twitter

La Piazzetta Cluj: suc fiert şi mâncare în rate

Am tot auzit de La Piazzetta, localul cu specific italian deschis pe betonatul bulevard Eroilor, cum că-i minunat, superb, magnifique, zici că eşti în Italia, păcat de servirea naşpa, da’ mâncarea-i bună. Fără intenţia de a-i face un review, am poposit şi eu într-o duminică acolo, împreună cu nişte prieteni veniţi în vizită din alt oraş, ţară, respectiv continent. Unde oare să-i duc, haide la La Piazzetta. Localul pe jumătate gol. Chelneriţa a venit în 10 minute cu meniurile. Eu am comandat un Kinley. Mi l-a adus şi n-am putut pune mâna pe sticlă. De fierbinte ce era. Dar ce ştiu eu, poate aşa se bea… Am comandat o salată Caesar. Mi s-a adus doar salata, fără Caesar. Sau, ca să fiu strict, fără sosul Worcestershire. Aştept. Am crezut că e o glumă. Nu era. Chem chelneriţa: “Nu te supăra, salata asta nu trebuia să aibă şi un sos…?”. Se uită cu ochii mari şi umezi la mine, apoi pleacă. După alte cinci minute apare un băiat cu o cană cu sos. Parcă-parcă aud un “scuze” timid. Am ales să plătesc cu cardul :) Locaţie: nota 10. Servire: nota 1. Mâncare: nu mă pot pronunţa doar după o salată seacă…

Share on Twitter

Şocant! Există vînzători la McDonald’s care nu zîmbesc!

De mic copil, sau nu chiar aşa de mic, mai exact de cînd am descoperit ce e ăla „Happy Meal”, am învăţat că dacă-i musai să rîzi, atunci e ok şi o hlizeală. Învăţătura se datorează angajaţilor de la McDonald’s, de la care se trage şi vorba aia, care ţi-o zic prietenii în zile negre, „unde ţi-e zîmbetu de Mac?”. Ani la rîndul, în clasele mici, am trăit cu gîndul că acolo este cel mai fericit loc de pe pămînt, unde toţi oamenii ăia sînt hiper încîntaţi să-ţi pună sare pe cartofi şi Nesquik în îngheţată. Uneori vroiam să intru chiar şi fără motiv acolo unde toată lumea zîmbeşte, asta pînă am crescut şi am învăţat că atunci cînd nu ai maioneză pe nas nimeni nu rîde cu adevărat defapt.

Recent am descoperit două lucruri şocante:  nu mai este NesquiK la îngheţată, că acuma sînt preparate mai la modă Lion sau Kit-Kat, care ţi se lipesc de gingie iar iepuraşul nu mai e cool şi faptul că există vînzători la McDonald’s care nu zîmbesc! Ieri la Polus l-am cunoscut pe Rareş, băiat simpatic de altfel, cu părul bălai şi trupul firav. M-am instalat în faţa casei de marcat la Mc şi am aşteptat, s-a uitat la mine- nimic, s-a mai uitat odată- tot nimic. Unde e? Unde e tentativa de zîmbet? Pentru început m-am bucurat, a devenit aproape la fel de enervant ca zîmbetul Meli Melo, dar mai apoi a trîntit un „aţi comandat? vă dau ceva?”, arogant, rece, cu un ton ce transmite „daţi-mi pace”. Şi eu şi prietena mea am fost şocate, am uitat chiar şi de îngheţată, obligîndu-l să ni se mai adreseze odată, cu acelaşi ton. Oare cum e mai bine? Eram pregătită să înfrunt cruda realitate că Mc nu e un Happy Meal de fapt? Pe Rareş nu ne-am supărat prea tare, sigur a avut o zi proastă cu nişte clienţi care nu se puteau hotărî dacă vreau sos picant sau maioneză. Nenea McDonald’s vă rugăm nu-l pedepsiţi prea tare, nu toată lumea poate mima fericirea.

Textul a apărut și pe Blogul FTR.

Share on Twitter

La CAS mergi ca să te îmbolnăvești

Azi am fost să-mi plătesc contribuţia la CAS Cluj (Casa de Asigurări de Sănătate, pentru cei mici și neinițiați), pe baza deciziei de impunere de la Finanţe. Să vă povestesc cum a început ziua. Mă trezesc la ora 5 şi jumătate, ştiind de ieri că accesul la camera 317 se face pe bază de bonuri de ordine, care bonuri se eliberează începînd cu ora 7. La 6 şi jumătate eram în tramvai, la 7 şi trei minute sunt la CAS în P-ţa Mihai Viteazul. Merg la ghişeul de informaţii de la intrare, solicit un bon şi, aproape să mi se facă rău, văd că scrie pe bileţel numărul 23. Urc la etaj, în faţa uşii puhoi de lume. Doamne, domni, toţi persoane fizice, cu dosare, cu probleme, cu decizii, cu notificări, cu toţii aşteptau să-I ia doamnele dinăuntru în primire, bineînţeles în funcţie de numărul de pe bileţel. Îmi propun să aştept, să nu cumva să îmi pierd rîndul dacă plec, cît poate să dureze? Anul trecut erau trei doamne în birou, a mers repede, în maxim 2 ore ar fi trebuit să intru şi eu. Şi aştept…şi aştept, se face ora 13 şi eu tot pe holul de la etajul 3, citisem deja aproape tot studiul despre invidie al lui Schoeck – noroc că îl aveam în geantă -, mîncasem două ciocolate cu Rom şi ascultasem toate poveştile doamnei de lîngă mine, care venise din Gherla şi se postase la coada pentru bonuri înainte de ora 6 “ca să prindă loc în faţă”.

Între timp mai aflu că în biroul 317 se află o singură funcţionară, nu trei cum era anul trecut, că relicva de calculator pe care o are se restartează la fiecare al doilea contribuabil, că pauza de masă, cafea, “arhivare” de la 11 la 11.30 nu poate fi sărită nici dacă înăuntru omul era cu dosarul desfăşurat pe tot biroul şi că doamna funcţionară nu rămîne “nicio minută” peste program, care program era pînă la 14.30.

Pe la 13.45 îmi vine şi mie rîndul, intru să îmi calculeze cît am de plătit, totul durează maxim şapte minute. A şi să nu uit! În timp ce aşteptam, cred că am fost nevoită să explic la cel puţin 10 persoane cum stă treaba cu bonul de ordine, că dacă nu îl ai poţi să pleci înapoi acasă, nu te bagă nimeni în seamă, că trebuie să fii la uşa instituţiei în jur de ora 6 dimineaţa, să stai la coadă ca să prinzi un loc decent la o a doua coadă şi că maxim 30 de bonuri se dau într-o zi şi că vinerea nu este program cu publicul.

Acum, stau şi mă întreb: există cineva răspunzător pentru toate astea? Tot azi, aud pe hol, că în rîndurile trecute, cînd bonurile de ordine nu figurau la CAS, un contribuabil, pe care legenda ni-l prezintă ca fiind niţel recalcitrant, a făcut un scandal monstru la conducerea instituţei din cauza cozii imense de oameni care-şi pierdeau orele şi nervii pe holul de la etajul trei şi care a avut ca rezultat aducerea imediată a trei funcţionare în biroul 317 care să-I servească pe distinşii plătitori de taxe. Dacă bonurile de ordine au rezolvat problema? Ei bine, nu. Eşti aproape obligat de situaţie să stai la rînd, dacă ieşi pînă afară rişti să intre numărul de după tine înaintea ta şi toţi ceilalţi să intre după el rîzîndu-ţi în nas că ar fi trebuit să stai pe locul tău, iar dacă eşti din altă localitate nu ai nicio şansă la un bon de ordine dacă doamne fereşte ai tren sau vreo altă legătură după 7. Cel mai bine,  să dormi la poarta instituţiei de cu seară că doar CAS-ul te asigură de bronşite şi alte boli “pulmonaro-nervoase”.

Share on Twitter

cHam asa se face evaziunea

Acum, nu stiu daca asta e shopstory…insa tine tot de servicii si de bani si de cumparat.

Recent cainele din posesia familiei a decis ca la varsta ei – aproape 12 se cade sa ne traga o sperietura sanatoasa si deci a purces la a face o criza cu spume la gura si contracturi musculare..etc, toate semnele unei crize de epilepsie. Medicul care se ocupa de ea de obicei i-o prescris fenobarbital si calciu..si pa.

Cainele evident bine drogat s-a manifestat o vreme ca omul beat si mahmur…adica doarme,  bea multa apa si merge impleticit. Dupa ce am studiat o vreme pe net cu ce se mananca epilepsia canina am decis sa mai dorim o opinie.

Moment la care am bagat cainele in masina si am purces spre o clinica destul de veche in brasov – kronvet.  Lucrul asta s-o intamplat intr-o joi. dupa consultul cainelui si povesti diverse pe tema medicamente si alte marafeturi care le aveam de facut cu ea, am aflat primul tarif. 250 lei, pentru consult, o doza de d3+calciu si ceva analize…ok..bon de casa nu, insa medicii si asistentele au fost foarte atenti si-am zis no, s-or fi fastacit.

A doua zi urma sa mergem la inca o doza de calciu+D3 = 50 lei, fara bon de casa evident. a 3-a zi catelul s-a simtit ceva mai ciudat si au decis sa ii faca ceva cocktail de medicamente = 75 lei, fara bon de casa. a 4-a zi D3+ calciu + blabla…inca 65 lei, iarasi far de bon. si lucrurile au continuat asa timp de 7 zile cu sume variind de la 50 la 150 lei in functie de perfuzii, medicamete si servicii medicale de gen curatat urechi…intr-un final cotizatia totala a ajuns undeva in jurul la 700 lei, fara a primi nici macar o singura data un bon sau macar un gest de bat la casa, luati va rog bonul. va dati seama ca atata vreme cat am petrecut pe acolo pe hol nu am vazut lucrul asta sa se intample nici cu alti pacienti…in fine…ciorba lor.

intr-un final mergand din rau in mai rau am decis sa ne interesam care-s metodele de-a usura suferinta catelului. Eh, nici eutanasia n-a trecut prin bratele fiscului – inca 150 lei usurati din portofel fara nici un mod de decontare… ca spre final sa ma manance sa intreb despre inhumari sau care este metoda dupa…mi s-o raspuns fara clipit: incinerarea – 300 lei sau iei cainele acasa si te descurci. traiasca orezul de parastas!

Pana la capat din toata experienta  asta am priceput asa: ai animal de casa care trebe dus la veterinar = ai portofel gros  = ajuti evaziunea fiscala.  Norocul meu e ca n-am avut nevoie si de popa sa ii cante la cap, ca ala precis nu umbla cu casa de marcat sub sutana.

Share on Twitter

Alo, eMag? Alo, EFG? Alo, anybooooody?

În urmă cu ceva săptămîni m-am hotărît să îmi cumpăr un laptop. De stabilirea modelului şi a „capacităţilor” produsului, ca să zic aşa, s-a ocupat  cineva care ştie cu ce se mănîncă treaba asta. Eu trebuia doar să completez nişte formulare online, că doar aşa l-am luat. Am ales site-ul emag.ro pentru că mai mulţi mi-l recomandaseră (preţuri bune etc.). Buuun!!! Pînă aici, nimic complicat. Cum nu-mi lipsea să scot din buzunar, dintr-o dată, peste 2.000 de lei, mi-am propus să-l iau în rate. Aşa că am bifat pe formulare toate cele  necesare. În termen de cîteva minute am primit vreo două sau chiar trei mailuri de la emag.ro, în care eram informată că rezervarea produsului a fost deja înregistrată pe numele meu, eu urmînd să trimit o listă de documente doveditoare că sînt salariată, bla bla bla. Ideea era să demnostrez că am cum să susţin un credit. Cică, odată trimise aceste acte, toată treaba ar dura trei zile pînă la primitrea produsului.

Doar că, cei de la emag.ro au uitat în primele mailuri sa-mi menţioneze că lucrează cu o firmă de creditare destul de meticuloasă, din moment ce acele trei zile s-au transformat în cîteva săptămîni. Am fost contactată destul de rapid de firma de creditare EFG, care a început să mă sune şi să-mi trimită mailuri cu tot felul de informaţii. Și gata cu partea bună. Long story short, au încercat să mă țepuiască. Pentru că pe salariul meu mai am un credit, după calculele lor nu puteam susţine încă unul (pentru laptop) aşa că mi-au spus că am nevoie de un codebitor (salariul unei alte persoane, care să gireze pentru mine) pentru a-l putea cumpăra. Am făcut rost de codebitor. Şi aici, ce înceracă ei să facă? Deşi le-am cerut să îmi calculeze ratele pentru maxim 12 luni, au încercat să mă facă să accept un credit pe cinci ani (perioada maximă de creditare), timp în care cred că aş fi plătit laptopul de 10 ori… Cinci ani cu toate că aveau deja două salarii care le garantau plata  produsului!!!! (cu cît ai slariul mai mic, cu atît durata de creditare e mai lungă, aici deci nu era cazul). Le-am dat de înţeles că nu au cui să-i vîndă gogoşi, moment în care automat mi-au oferit alte trei, patru variante care să-mi convină.

Într-un final, a ajuns şi laptopul la mine, ca apoi să fiu informată că plata o voi face printr-un card, pentru emiterea căruia trebuie să plătesc încă vreo 30 de lei. Nimic din toate astea nu mi s-au comunicat la început. Să mă mai mir? Hahaha…

A, am uitat ceva. În momentele în care tot verificau actele mele, treceau zile întregi fără să mi se răspundă la mailuri sau la telefon, să ştiu şi eu ce şi cum. Cînd am întrebat „Cine-i şeful vostru?” (deşi urăsc întrebarea asta tipic americană), au devenit brusc foarte disponibili. Să fie pentru că ei erau din Capitală şi eu doar un simplu client din provincie? Deci, de la primul clic pe site-ul emag.ro, pînă la primirea produsului, au trecut cam cinci săptămîni. Cam lungă aşteptarea, aşa-i? Aşa-mi trebuie, dacă plăteam cash, aveam laptop a doua zi!

Ps: All in all, laptopul merge biine!  :)

Share on Twitter

Office vinde pantofi bibelou

Fratele meu are o problemă: se uită prea mult la televizor, lucru foarte costisitor pentru mine şi nu mă refer la factura de la curent. Săptămînal mă sună că a văzut mai ştii ce minunăţie, în cutare desene şi ar fi foarte fericit dacă ar avea şi el. Recent a fost ziua lui, şi după ce s-a documentat foarte bine, mi-a trimis chiar şi poze cu „micile atenţii” pe care şi le-ar dori. Pentru că sînt om amărît, lucrez fără salar, că doar „ştiu” şi eu că e criză, am ales un singur cadou: o pereche de adidaşi skate „că e la modă şi toţi copii au”. După ce am străbătut toate magazinele degeaba, am ajuns şi la Office (în Polus Center), ultima mea speranţă (ştiam că nu primesc tort dacă merg fără adidaşi). Am înghiţit în sec, m-am proptit de raft şi mi-am luat adio de la  pîine pentru toată luna, cînd am văzut preţurile. O pereche de adidaşi pentru copii costă minim 200 de lei, iar cei pe care îi vroiam eu hmmm, erau peste 350. Am ieşit din magazin, m-am îndreptat spre zona cu plante, am luat nişte oxigen, am intrat din nou, am făcut chestia asta de vreo patru ori, pînă ce vînzătoarea aproape că mă considera colega ei. Într-un final i-am cumpărat, am primit tort, chiar şi o îmbrăţişare. După două zile mă sună mama, că pantofii mei, pîinea mea, nu mai au talpă. Păi de ce mamă? Ai îndrăznit să îl laşi pe copil să meargă cu ei la şcoală? De banii ăia? Lipeşte-i şi pune-i în vitrină şi trimite-mi şi mie o poză, ca să îmi treacă de foame dimineaţa.

Share on Twitter

eMag – Ghinion cu happy end

Povesteam ceva mai jos cum am vrut să-mi cumpăr un monitor de la Carrefour și, deși am făcut vreo opt drumuri la ei în acest scop, n-am avut noroc fiindcă hiper-mega-marketul aduce câte o bucată de produs la suta de ani. Așa că am zis dă-l dracului de milion în plus și am comandat de pe eMag. Iar ghinion. Mă sună cineva de la eMag peste două zile și-mi zice că monitorul nu mai există nici în stocul lor nici în stocul distribuitorului pe România. Și-mi închide. Am zis, na, nu mi-e hărăzit… Doar că, după alte două zile mă uit pe eMag și văd că monitorul e iar pe stoc. Comandă nouă, plătit cu cardul, telefon de confirmare, a doua zi sosește… Am ales să-l iau de la reprezentanța eMag din Cluj, ca să pot verifica dacă are pixeli defecți. Numai că socoteala de acasă… Băiatul de la showroom nu prea avea chef de probe și mi-a zis că, dacă am orice problemă cu monitorul să-l returnez și voi primi banii înapoi, indiferent de motivul returnării. Bine, acum n-oi fi chiar așa ghinionist, mă gândesc. Greșit. Ajung acasă, despachetez, instalez, îmi vine rău. Un pixel negru, precum o aluniță pe un nas de fotomodel. Mic, dar totuși vizibil, o seară întreagă n-am  putut să-mi iau ochii de la el oricât mi-am propus să-l ignor. Dimineața am fost înapoi la eMag, le spun problema, nu primesc nici o obiecție. Băiatul mă întreabă dacă vreau banii înapoi sau doresc o nouă comandă. Evident că aleg varianta a doua. După masa mă sună de la eMag București. “Știți, nu mai avem monitorul în stoc”. Rămân siderat. Dar totuși, ar putea să mi-l aducă în 4-5 zile. Și uite așa, peste o săptămână eram din nou la showroom-ul din Cluj, de data asta mi-au pornit monitorul, studiat pixel cu pixel, nici o problemă, mersi, o zi plăcută! (Monitorul Samsung P2770HD se găsește în oferta eMag aici, vi-l recomand cu căldură, este un monitor excelent din toate punctele de vedere)

Rara avis

Share on Twitter

Povestea acului de benzină care a mers în jos şi după ceva timp în sus

Luna trecută am păţit o chestie grozavă. Am vrut s-o relatez imediat după, dar citită nu cred că era atît de palpitantă. Acum însă merită, în lumina noilor evenimente.

Pornesc într-o seară la plimbare cu căţelu şi fiindcă era frig am decis să luăm maşina. Cum el mîncase nişte ciocolată cu rom, furată de pe noptieră, şi părea destul de ameţit, mă urc eu la volan. Mergem „pe Someş”, îl las să alerge împreună cu maică-sa, era şi ea prin zonă, şi după ce intră frigu-n noi, decidem să ne cărăm acasă.

Intrat în maşină, făcut cald, pus Guerrilla. Mă autosesisez la culoarea roşie a becului de la benzină şi mă îndrept înspre o pompă. Le iau pe rînd: Lukoil din Plopilor – închis. Petrom de la Minerva – închis. Mol aproape de Pritax, Mănăștur – închis. Lukoil de pe Calea Mănăștur – la fel. Uat?? De ce? Nu mai detaliez, cu discuțiile cu personalul, unele halucinante, rîdeau cățelu și cu mă-sa de se cutremurau. Am ajuns într-un final pe Dorobanților, la Mol, și am evitat “pana prostului”.

Bun, coincidențe să fie. Dar în urmă cu vreo două seri, vreau din nou să alimentez, de data asta la OMV, la sens în Mărăști. Scot pompa, apăs, nimic. Citesc: „alimentarea se face după plată”. Foarte tare. Da’ de ce? Plătesc, revin, „bag fara plumb 95” şi merg după chitanţă, cum mi s-a spus. Ce să vezi? Ușile închise. Îi fac semn la fată. Trimite omul de ordine. Ăla încearcă să bage chitanța printre ușile ermetice (!!!). Parcă îs într-un film cu proști. Marele și modernul OMV se închide (uşile mari) după 22! Și plata se face înainte! Unde dracu în Austria au mai văzut ăștia că se face așa ceva?

Cum o să fac de-acuma înainte cînd o să vreau o bere sau ceva noaptea? O să vină paznicul ăla să mă întrebe ce doresc, la fel ca la non-stop-urile de cartier și o să-l ghidez “stînga-dreapta”. Ca apoi să încerce să-mi bage două doze printre uși? No, thanx. Petrom, here I come*. Da, ştiu că-i aceeaşi firmă, ştiu că nu-i cu nimic mai bun, dar parcă seamănă cel mai tare cu vechiul „Peco”, unde ştiam că merg să bag benzină şi reuşeam de fiecare dată.

No, nu prea ştiu ce am vrut să zic cu toate astea, dar aşa-i că povestea-i interesantă? :D

*tre să fac un copyright pe sloganu ăsta.

UPDATE: Am fost din nou la benzinăria Lukoil din Mănăştur, procedează şi ei la fel, trebuie să plăteşti la geam înainte să alimentezi. “E aşa după jaful de anul trecut. Aici înţeleg, că-s singur, dar la OMV îs şase pe tură, de ce să închidă uşa?”, mi-a spus omul de la pompă.

Share on Twitter

Cinema City taie doar din peliculă, nu și din prețuri

De pe blogul Programare Socială:

În data de 28 ianuarie (joi) am fost la cinematograful din incinta Euromall Pitești pentru a viziona filmul Sherlock Holmes. Am luat bilete la ora 19. Am vazut filmul, dar un aspect mi-a atras atenția. Calitatea redarii respectivului film a fost destul de slabă, iar raportul imaginii a fost 4:3 (aproximativ 1,33:1), adica aspectul utilizat pe toate televizoarele vechi. Ajuns acasa am verificat pe internet pe pagina oficială datele tehnice ale filmului și am observat că acesta era filmat într-un raport mult mai wide, și anume 1,85:1.

link: http://www.imdb.com/title/tt0988045/technical

Am atașat 2 poze pentru a înțelege diferențele dintre raportul 1.85:1 și 1.33:1.

Filmul ar fi trebuit să se vadă în regim wide, 1.85:1 iar Cinemacity l-a redat în format classic, adica 1.33:1 (4:3).

Cinemacity a taiat aproximativ 30% din peliculă, deci 30% din imagine care astfel nu s-a mai vazut. Când te duci la Cinemacity te duci pentru a vedea un film la calitate maximă, fără compromisuri. A doua zi, vineri (29 ianuarie 2010) am fost la Cinemacity și am cerut banii înapoi pe cele 2 bilete (eu și prietena mea). Am fost refuzați, duși cu vorba, mințiți, au aruncat vina pe distribuitor, în fine, au refuzat să ne returneze contravaloarea biletelor.

Ca să mă înțelegeți, am fost cred ca la 10 filme la Cinema City până la Sherlock Holmes, unele mai bune, unele mai proaste. Am fost chiar și la jegul de film numit Twilight, dar sincer nu mi-a trecut prin cap să ies și să cer banii înapoi cum au făcut alții pentru că filmul a fost de toată jena.

Dar mi se pare normal să primesc banii înapoi atunci când te lauzi că ești un cinematograf de top iar calitatea serviciilor este de toată jena. Nu?

Au spus ca dacă nu imi convenea raportul filmului, atunci trebuia să ies imediat din sală și să cer banii înapoi. Dacă am vazut filmul până la capat nu mai pot cere banii inapoi. [Din moment ce abia acasă am avut acces la internet și am putut verifica raportul corect de afișare al filmului, nu înțeleg cum aș fi putut ieși din sală. doh.] Apoi au spus că și dacă ceream banii înapoi imediat, tot nu îmi puteau da banii pentru ca au efectuat deja mișcarea în contabilitate.

Apoi mi-au spus ca degeaba le arăt biletele, ca ele nu sunt valabile fără bonul fiscal. Dupa ce le-am arătat și bonul fiscal (întâmplător îl avea prietena mea, nu îl aruncase) mi-au spus că degeaba, că tot nu îmi vor da banii inapoi. Au spus că de vina este distribuitorul, să mă adresez distribuitorului, că acela le dă lor filmele. Ca și cum dacă brutăria greșeste pâinea, să vorbesc cu morarul, că acela a facut faina proastă.

Cele două domnișoare cu care “am purtat discuțiile” au refuzat  să îmi dea un număr de contact pentru a vorbi cu un superior si au refuzat să îmi spună cum se numesc. Una dintre ele (manager de serviciu) mi-a spus: “Cu ce drept le întreb cum se numesc, ce sunt de la poliție sa le legitimez”? Cealalta mi-a aratat doar ecusonul pe care scria: “Florina M. Supervisor” si a spus că atât este suficient.

În concluzie, din punct de vedere calitativ, experiența vizuală oferită de Cinemacity este echivalentă cu cea oferită de televizorul de pe vremea bunicii.

P.S. Sincer, nici calitatea imaginii (as per pixel) nu mi s-a părut prea grozavă, dar aici e loc de multe interpretări. Ca să fiu cârcotaș aș putea spune că Cinemacity a difuzat un cam, filmat în alt cinema, stabilizat și apoi cropped. Mă rog.

Share on Twitter

Altex își ia clienții de fraieri?

De pe blogul lui Adi Hădean:

De ce mă iau drept fraier cei de la Altex? Firește, pentru că pot. De azi înainte, unul dintre scopurile vieții mele e să le arăt că nu-s chiar atât de fraier pe cât cred ei. Care-i buba (scuzați limbajul neacademic) ? În luna August a anului trecut am cumpărat un aparat foto, Sony alpha 200, de la Altex Iulius Mall, Cluj Napoca. După doar două luni, aparatul a început să hârâie la pornire și la oprire, simptome însoțite de lipsa focusului. Am împachetat camera (trebuie să păstrezi ambalajul dacă vrei să pupi garanție, lucru ilegal -între noi fie vorba- și abuz tolerat de autorități) și m-am prezentat cu ea la centrul de depanare autorizat. Camera a fost trimisă la București și de acolo în Ungaria, unde Sony au o linie de producție. Am primit-o înapoi după două săptămâni, reparată dar fără să mi se spună ce probleme a avut (nu există mențiuni în fișa de service). Trei luni mai târziu, camera a început să se manifeste la fel ca înaintea reparării, din senin-din-iarbă-verde. Mărturisesc, nu mi-am pus niciodată problema că aș fi putut să o stric eu, e o unealtă cu care câștig o pită-pun-ceva-sub-brad, mă port cu ea precum cu oul, o cocoloșesc precum pe soață. În fine, m-am dus direct la magazin, fără să mai stau pe gânduri, fără să mă mai gândesc la service. Asta pentru că în certificatul de garanție scrie negru pe alb că dacă aparatul se defectează în mod repetat, pot cere schimbarea lui. Eu, ca omul, am cerut schimbarea lui și mi s-a dat pe loc m…mi s-a dat de înțeles că nici poveste (am și filmat momentul, îl păstrez pentru mai târziu). După cum era normal, m-am adresat ANPC. Statul zice că am dreptate să cer înlocuirea aparatului sau banii înapoi. Și mai zice că trebuie să fiu de acord ca aparatul să meargă iar la service, pentru expertiză, să vază domnii dacă nu cumva l-am bușit pe scări sau așa ceva. Am fost de acord și cu asta. Azi am fost să verific starea petiției mele. Cei de la Altex (Iulius Mall, Cluj) mi-au spus că aparatul a fost trimis la centrul  AUTORIZAT din București dar că ei (serviceul AUTORIZAT) nu pot să dea o rezoluție oficială și că aparatul a fost trimis din nou în Ungaria, la fabrică. Îmi spune angajatul ALTEX :

” Nu suntem siguri că defecțiunea îi poate fi imputată clientului dar din experiență știm că de obicei aceste defecțiuni apar în urma utilizării necorespunzătoare. Am trimis aparatul în Ungaria, cei de acolo îl vor testa iar dacă se va constata că defecțiunea i se poate imputa clientului, va fi trimis înapoi reparat, împreună cu o factură pe care o va plăti clientul. Dar, din experianță știm că de obicei aceste reparații se fac în contul garanției”.

Nu știu ce înțelegeți voi de aici dar eu am tradus asta așa:

Domnule Hădean, sunteți un mare prost dacă vă închipuiți că după ce ați dat 400 de Euro pe un aparat care se defectează din trei în trei luni, o să ne pese de dvs. ori de certificatul de garanție semnat de ALTEX  și de Sony România. Vă propunem să vă ștergeți în dos cu respectivul certificat, întrucât nu vă folosește la altceva și oricum, cei de la service sunt oamenii noștri și vor spune exact ce vrem noi să spună. Nu prea ne impresionează nici ANPC-ul, că dacă ne-ar fi, poate am fi tremurat cât de cât. Pe scurt, domnule Hădean, vă dorim un călduros hai sictir! și să fiți bucuros dacă nu vă punem să plătiți reparația pentru un aparat cu garanție de doi ani.

Vă spun drept, pentru că mă simt batjocorit pe banii mei, a început să-mi pese tot mai puțin de problema mea și să mă preocup tot mai mult de binele public, respectiv atenționarea clienților ori potențialilor clienți ai Altex asupra manierei lipsite de grație cu care-și tratează clienții. O să ne mai citim pe tema asta.

Share on Twitter

Nu-l avem decât pe cel expus…

Vă este cunoscut refrenul? Dacă trăiți în România, sunt sigur că da. Vreau să-mi iau monitor nou. De ceva vreme mi-au tot făcut cu ochiul niște modele de 24 de inci. Asta până ieri, când un prieten m-a anunțat că și-a luat un monitor nou de 27 de inci. Poftim? Io nici măcar n-aveam habar că se fac la diagonala asta. Omul m-a anunțat entuziasmat că își luase modelul P2770HD de la Samsung, o matahală de monitor full HD, cu tuner TV încorporat și cu un design superb. Intrare HDMI, contrast puternic, tot ce vrei. Iar la 27 de inci poate ține loc de LCD TV fără nici o problemă, filmele HD fiind afișate la rezoluția lor nativă pe ditamai ecranul. Împreună cu monitorul meu vechi de 22 de inci îmi pot face un dual desktop cu o suprafață apreciabilă și pot pensiona bătrânul 4:3 de 19 inci. Ok, și eu vreaaau! Toate bune și frumoase, m-am uitat să văd unde găsesc cel mai bun preț și, culmea, la Carrefour am dat de cel mai mic, 1400 lei. În rest l-am găsit tot peste 1500. Nu foarte mare diferența, însă, deși nu mă feresc de obicei să comand online, la monitoare fac o excepție. Asta pentru că monitoarele pot veni din fabrică cu pixeli defecți care se manifestă prin puncte luminoase (albe, roșii, albastre sau verzi) vizibile constant pe ecran indiferent de imaginea afișată. Iar politica producătorilor de ecrane LCD prevede ca schimbarea unui monitor să se facă doar de la un anumit număr de pixeli morți în sus, între 3 și 5, în funcție de cât de apropiați sunt, de marca ecranului etc. Normal că io nu vreau nici un singur pixel mort, iar dacă aș comanda monitorul online risc să nu-l pot returna în caz că am ghinion (și de obicei am…). În schimb, dacă-l iau din magazin, îi pot pune pe ăia să mi-l pornească și să-l caut de pixeli defecți cu ochii mei.

Așa că m-am dus la Carrefour, pe la ora 11:00 am, să nu fie aglomerație. Nu era aglomerație, de fapt nu era țipenie de om. Eu, la cârma unui cărucior, mă învârteam printre monitoare căutând mastodontul. Îl reperez și mă uit unde sunt cutiile cu modelul ăsta, că doar nu l-0i lua fix pe cel de pe raft. Logic, nu găsesc nici o cutie de P2770HD. Sunt însă zeci, milioane, cu orice alt model imaginabil. Doar ăsta nu. Hm, lasă că poate sunt mai multe în depozit, or fi cutiile prea mari să le țină în magazin. Caut cu privirea pe cineva de la raionul de electronice ca să întreb. Nimic. După vreo cinci minute găsesc, la vreun kilometru, pe la ciorapi de damă, un băiat. Îi zic că totuși, aș vrea să dau și eu niște bani, nu pot beneficia de un pic de ajutor? Vine cu mine, vede monitorul, verifică pe calculator, mă lovește: “Ăăă, numa pe ăsta îl avem. De fapt e singura bucată pe care am primit-o. Dar e nou, numai săptămâna trecută l-am expus”. Îi zic că prefer să desigilez cu mâna mea un produs nou, nu să șterg de amprente unul uzat și să-mi spună când primesc marfă. Peste două zile. Deci să vin peste două zile și găsesc, da?  “Ăăă, primim o singură bucată, ar fi bine să sunați înainte, să vă asigurați…” Io-s curios, cine-o fi deșteptul care face stocul și oare cum se gândește el în mintea lui să comande tot câte o bucată dintr-un produs care are un preț competitiv și care s-ar vinde ca pâinea caldă? E normal să ai în stoc o singură plasmă cu diagonala de trei metri la 40.000 de lei, însă ce dracu te zgârcești la niște mărunțișuri care sunt accesibile aproape oricui?

Share on Twitter

La Kenvelo trebuie să plătești pentru reduceri

„Ţi-ai dorit vreodată un prieten care să te menţină trendy şi la curent cu ultimul minut al celei mai recente mode? Ca membru exclusiv al Kenvelo Club vom face asta doar pentru tine”. Aşa sună mesajul de pe spatele noului meu card Kenvelo, cumpărat, da, cumpărat și nu primit, săptămîna aceasta.

M-am dus să-mi iau un tricou de la magazinul Kenvelo din Polus Center, fiindcă preţurile-s rezonabile iar marfa destul de variată.  Merg la casă şi acolo aud: „Aveţi card Kenvelo?”. Nu am. „Nu aţi dori să vă faceţi?”, mă întreabă vînzătoarea. Nu ştiu, îi zic eu, durează mult?. „Doar completaţi numele, dacă  vreţi adresa, data naşterii şi semnătura”. Îmi dă un formular, îl completez.  Între timp, fata începe să îmi enumere reducerile de care voi beneficia după ce intru în posesia lui, îmi zice că primesc pe loc 10% reducere la produsul pe care tocmai l-am cumpărat, 20% de ziua mea, 5% pentru produsele cu preţ redus etc. „Cardul costă 25 de lei”, o aud de după tejghea.  Adică? „Da, costă 25 de lei, dar de fapt, adăugat la preţul tricoului şi redusă toată suma cu 10%, (că doar am card Kenvelo!) preţul final al cardului este mai mic” îmi explică vînzătoarea.  Între timp, îmi şi apăruse pe ecranul de la casa de marcat suma finală, cu tot cu tricou, card şi reducerea de 10%. Pe scurt, am cumpărat un card pe care nu vroiam să-l cumpăr, am primit reducere la nimic.

Singura recomandare minoră pe care o am pentru domnişoara de la Kenvelo din Polus Center (deci nu generalizez) este să-şi informeze clienţii cît costă cardul mai întîi şi apoi să le vorbească de reduceri, nu să apeleze la șiretlicuri ieftine doar pentru a primi bonusul la salariu pentru numărul de carduri vîndute. „Aveţi card Kenvelo?. Nu? Atunci vă costă 25 de lei să vă faceți! Doriți?” Cer prea mult, așa-i?

Share on Twitter

Banca nu are euro

Azi m-am plimbat pînă la bancă, să-mi plătesc dările lunare. Așa am avut ocazia să aflu că, din cînd în cînd, banca nu are euro de vînzare. Cel puţin aşa a zis casiera, unui client care dorea să cumpere… 70 de euro. Discuţia a decurs cam aşa: „Bună ziua, aş dori să cumpăr 70 de euro”. La care caseriţa: „Nu avem, îmi pare rău. Azi nu am încasat nimic. Mirela (către vecina de ghişeu), tu ai ceva?” „N-am nici io. Numa vreo 20 de euro”, zice Mirela. Clientul a rămas cam descumpănit, şi, probabil de mirat ce era, a ales să nici nu mai ceară explicaţii. Nu e chiar aşa de absurd să te întrebi, pînă la urmă, de ce banca (!)  nu are euro de vînzare. Din cîte zic unii, se pare că mai multe bănci preferă să „sisteze” vînzarea de valută, cînd cursul este prea mic. Oricum, cam ciudat! Menţionez că instituţia cu pricina se numeşte Alpha Bank (sediul de pe Memorandumului).

Share on Twitter
Pagina 2 din 7123456...Ultima »