Articol trimis pe mail de Lavinia, despre nesimţirea crasă a unui patron de restaurant din Sebeş:

”Clientul nostru, fraierul nostru” aşa ar cam trebui să sune vechea formulă care ridica clientul la rangul de stăpân…Aşa începe o altă povestioară despre serviciile de doi bani din România…din judeţul Alba, oraşul Sebeş…str. Vânătorii, nr.5… Ristorante La Dolce Vita, locul faptei… În data de 14.04.2009, în jurul orei 22, am intrat, împreună cu prietenul meu, în restaurantul cu pricina care era gol  (singura masă ocupată era cea la care stătea patronul restaurantului, luându-şi cina…), lucru care nu ne-a ridicat niciun semn de întrebare (din păcate!!), şi am comandat cate un suc şi ceva de mâncare…Şi, după cum se obişnuieşte, sucurile ne-au fost aduse la început. Am gustat din al meu imediat ce mi-a fost pus în pahar, întrucât mi-era o sete teribilă dar, după prima gură, l-am rugat şi pe prietenul meu să-l probeze – avea un gust ciudat, exagerat de dulce (eu îmi luasem Bitter Lemon!)…Lui nu i s-a părut nimic suspect, însă nici nu ar fi avut ce să i se pară astfel, întrucât el nu este amator de Schweppes… Iniţial am crezut că e doar o senzaţie de-a mea, am mai încercat să beau din el  însă, dându-mi seama că sucul respectiv nu era „băubil”, am căutat data de expirare pe sticlă… Surpriză: sucul expirase în 13.03.2009. Nu am vrut să fac mare caz din asta, să fim serioşi: cine ne garantează că nu consumăm produse cu mult trecute de data expirării de fiecare dată când mâncăm la restaurant?!…dar, totuşi m-am gândit că acum am o dovadă palpabilă…